eliberarea enzimelor intracelulare în spațiul extracelular este un marker al afectării celulare în diferite boli, de exemplu boli hepatice, cardiace și musculare. În starea normală, membrana plasmatică este impermeabilă la enzime, iar eliberarea enzimei indică, prin urmare, o schimbare severă a integrității membranei. Această revizuire tratează cunoștințele actuale despre modificările celulare care duc la eliberarea enzimelor, care pot fi cauzate fie de epuizarea energiei, de ex. în ischemie sau șoc sau printr-o deteriorare directă a membranei cauzată de diverse toxine și produse inflamatorii. Inhibarea metabolismului energetic duce la epuizarea ATP care duce la fluxuri de Na+, K+ și Cl – în jos gradienții lor de-a lungul membranei și umflarea celulei. Ulterior, Ca2 + se scurge în celulă activând fosfolipazele și formarea eicosanoidelor, afectând citoscheletul și, probabil, activând formarea oxidanților. Nu se cunoaște exact „punctul fără întoarcere”, dar o activitate necontrolată de Ca2+ în celulă are probabil un rol important în inițierea schimbărilor ireversibile. Rezultatul acestor reacții și, probabil, alte reacții necunoscute, precum și este deteriorarea membranei. Acest lucru este evident morfologic la început prin formarea de blebs care apare în faza reversibilă și mai târziu prin ruperea membranei, semn de deteriorare ireversibilă. O parte foarte mică a eliberării enzimei poate apărea în faza reversibilă atunci când blebele se detașează cu resigilarea membranei, dar partea substanțială a eliberării enzimei apare ca urmare a deteriorării ireversibile a celulelor atunci când ATP a scăzut la un nivel scăzut și a avut loc o perturbare gravă a integrității membranei. Toate afecțiunile secundare ale membranei în timpul epuizării energiei pot apărea, de asemenea, ca o deteriorare primară directă a membranei care poate afecta mai mult sau mai puțin metabolismul energetic secundar. Deteriorarea celulară și eliberarea enzimei după unele tipuri de leziuni directe ale membranei sunt aproape independente de metabolismul energetic celular, în timp ce alte tipuri de leziuni directe ale membranei sunt contracarate de celulă prin reacții consumatoare de energie și, prin urmare, deteriorarea finală a celulei este o acțiune concertată a deteriorării directe a membranei și a epuizării energiei. Acest lucru înseamnă, de asemenea, că o deteriorare directă a membranei poate fi mai severă pentru celulă în stări epuizate de energie decât în starea normală. Ca și în deteriorarea celulelor dependente de energie, partea substanțială a eliberării enzimei după o deteriorare directă a membranei se datorează modificărilor celulare ireversibile. Se pare că, deși cunoașterea bazei moleculare a daunelor celulare și a eliberării enzimelor a crescut, există încă multe întrebări la care trebuie răspuns cu privire la aceste procese complexe.