responsabilitățile comune, dar diferențiate și capacitățile Respective (CBDR–RC) este un principiu în cadrul Convenției-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC) care recunoaște diferitele capacități și responsabilități diferite ale țărilor individuale în abordarea schimbărilor climatice.principiul CBDR-RC este consacrat în Tratatul UNFCCC din 1992, care a fost ratificat de toate țările participante. „Natura globală a schimbărilor climatice necesită cea mai largă cooperare posibilă a tuturor țărilor și participarea acestora la un răspuns internațional eficient și adecvat, în conformitate cu responsabilitățile și capacitățile lor comune, dar diferențiate, precum și cu condițiile lor sociale și economice.”
CBDR-RC a servit ca un principiu director, precum și o sursă de dispută în cadrul negocierilor climatice ONU.
reflectând CBDR-RC, Convenția a împărțit țările în „anexa I” și „non-Anexa I”, prima referindu-se în general la țările dezvoltate, iar cea de-a doua la țările în curs de dezvoltare. Conform Convenției, țările din anexa I au un rol de atenuare mai mare decât țările care nu fac parte din anexa I.
Din 1992, țări precum China au dobândit noi capacități, menținând în același timp emisii relativ scăzute pe cap de locuitor și au apărut tensiuni cu privire la liniile definite ale țărilor din anexa I și din afara anexei I. CBDR-RC și clasificările anexelor au fost codificate în Protocolul de la Kyoto din 1997, iar reducerile de emisii din țările din anexa I au fost obligatorii din punct de vedere juridic. Un factor principal pentru eșecul SUA de a ratifica Protocolul de la Kyoto a fost îngrijorarea internă că țările în curs de dezvoltare cu venituri medii nu au fost obligate să ia măsuri pentru a-și aborda emisiile de gaze cu efect de seră (GES), în ciuda capacității lor în creștere.
în anii care au urmat tratatului din 1992, traiectoria emisiilor în țările populate în curs de dezvoltare a atras, de asemenea, atenția. Dezvoltarea bazată pe combustibili fosili de către țările în curs de dezvoltare puternic populate ar împiedica stabilizarea concentrațiilor de GES–”obiectivul final” convenit al CCONUSC – deoarece o mare parte din bugetul global al emisiilor a fost deja epuizat de emisiile din țările dezvoltate. Au apărut controverse cu privire la problema responsabilității pentru costurile generate de trecerea la o cale de dezvoltare durabilă, în special pentru țările mari, dar sărace, cu emisii foarte scăzute pe cap de locuitor și acces foarte redus la finanțare.cu toate acestea, în acordurile mai recente ale CCONUSC – începând cu Durban în 2011 – părțile și-au schimbat poziția pentru a permite țărilor să își determine individual „contribuția” la abordarea emisiilor de GES. Acest nou acord climatic urmează să fie „aplicabil tuturor” și abordează diferențierea prin punerea în aplicare a unei scheme ascendente pentru a determina un efort global.
CBDR-RC rămâne un punct de blocare, la fel ca și rolul echității (responsabilitatea istorică față de cea actuală pentru schimbările climatice), rolul anexelor și rolul pe care fiecare țară ar trebui să îl joace în negocierile climatice ale CCONUSC. În cadrul negocierilor din 2014 de la Lima, părțile au convenit asupra unei noi sintagme, ‘responsabilități comune, dar diferențiate și capacități respective, având în vedere circumstanțele naționale diferite’, sugerând probabil modul în care un acord de la Paris ar aborda această problemă.
