sincopa este definită ca pierderea tranzitorie a cunoștințelor datorată hipoperfuziei cerebrale la nivel global și reprezintă unul dintre principalele motive pentru venirea la camera de urgență. În abordarea inițială a pacientului în acest context este esențială stratificarea riscului de sincopă a cauzei cardiace, promovând un studiu etiologic adecvat și o orientare terapeutică. Cea mai frecventă etiologie este reflexul vasovagal, care pare să rezulte dintr-un răspuns autonom paradoxal cu hipotensiune arterială și/sau bradicardie. Deși sincopa vasovagală este o afecțiune fără impact asupra mortalității, aceasta afectează adesea o populație tânără și provoacă morbiditate semnificativă, mai ales atunci când este asociată cu o rată ridicată de recurență. Abordarea terapeutică a sincopului include strategii terapeutice comportamentale și farmacologice non-farmacologice care acționează asupra diferitelor niveluri ale arcului reflex care declanșează episodul sincopal. Cu toate acestea, ambele sunt susținute doar de dovezi de robustețe limitată. În cazurile în care aceste intervenții sunt insuficiente, utilizarea unui stimulator cardiac definitiv a fost propusă ca strategie terapeutică, acum cu o forță mai mare în recomandările europene actuale. Studiile inițiale non-randomizate și non-ocultare au demonstrat un beneficiu potențial al unei astfel de intervenții, cu o reducere a recurenței episoadelor sincopale. Cu toate acestea, studiile randomizate și dublu-orb au rezultate disparate. Pe baza diferențelor acestor studii, autorii au efectuat o revizuire cuprinzătoare a literaturii privind dovezile ritmului cardiac și algoritmii săi și ce factori trebuie luați în considerare în decizia individualizată de diagnostic și terapeutică la pacientul cu sincopă vasovagală recurentă.