regula adevărului și problema cercului cartezian

Descartes scrie în al doilea paragraf al celei de-a treia meditații: „așa că acum par să pot să-l stabilesc ca regulă generală că tot ceea ce percep foarte clar și distinct este adevărat” (la VII 35: CSM II 24). Eu numesc acest principiu regula adevărului. În al treilea paragraf, Descartes decide că este prematur să se stabilească regula adevărului. El scrie despre propoziții” foarte simple și directe” în aritmetică și geometrie: „the . . . motivul pentru meu . . . judecata că erau deschiși la îndoială a fost că mi s-a părut că poate un Dumnezeu mi-ar fi putut da o natură astfel încât să fiu înșelat chiar și în chestiuni care păreau cele mai evidente” (la VII 36: CSM II 25). Problemele care par cele mai evidente, în contextul paragrafului doi, sunt credințe bazate pe o percepție clară și distinctă, astfel încât aceste credințe (împreună cu oricare care par mai puțin evidente) sunt ele însele deschise îndoielii. Descartes scrie: „pentru a elimina . . . asta . . . motiv de îndoială, . . . Trebuie să examinez dacă există Dumnezeu și, dacă există, dacă el poate fi un înșelător” (VII 36: CSM II25). În cea de-a treia meditație, Descartes oferă un argument pentru existența unui Dumnezeu nedeceptiv. Regula adevărului este dovedită în cele din urmă în a patra meditație. Descartes concluzionează, pe motiv că Dumnezeu nu este înșelător, că ” dacă . . . Îmi rețin voința astfel încât să se extindă la ceea ce intelectul dezvăluie în mod clar și distinct și nu mai departe, atunci îmi este cu totul imposibil să greșesc” (la VII 62: CSM II 43).